Cultura nu este ceva natural. Este vorba de o realizare care trebuie „smulsă” cu efort naturii. Acest lucru este valabil pentru Europa și mai ales pentru Europa. Toate aspectele pozitive imaginabile (spirituale, culturale și sociale), care au dus la această idee, sunt puse în pericol dacă egoismele naționale ignoră comunitatea ca întreg.  Europa merită promovată și este valoroasă în totalitatea moștenirii culturale și sociale a fiecărui stat în parte, moștenire care trebuie încorporată, integrată și exploatată.

Premiul Cultural Europa, decernat pentru prima dată în anul 1993 - anul Unu pentru Europa - atrage atenția asupra acestor aspecte și distinge personalități care lucrează la elaborarea ideii de Europa și care contribuie la punerea ei în practică: personalități care, prin eforturile deosebite pe care le depun, permit și altora să realizeze că ideea de Europa înseamnă șansa unui model de conviețuire pașnică a multor oameni diferiți, a căror diversitate este văzută ca fiind un potențial bine-venit, o zestre, o posibilitate care ar putea fi utilă pentru soluționarea problemelor complexe cu care ne confruntăm și nu ceva înfricoșător, străin, care trebuie distrus.

Sub conducerea unei echipe tinere și creative formate din Maria-Adriana Hausvater pe post de director general, Ion Rizea, colaborator și actor al acesteia, precum și cu un regizor implicat socio-cultural și emoțional în persoana lui Radu Afrim, a luat naștere o operă de artă completă, un spectacol semnat Radu Afrim care entuziasmează. Autorul italian Fausto Paravidino a scris „Boala familiei M” plasând acțiunea într-o Italie de care el însuși a fugit, pe care turistul nu o cunoaște și probabil nici nu o place. Iar aceasta o regăsim transpusă de Radu Afrim în spațiul românesc.

Ambientul unei foste cazarme amenajate de Velica Panduru ca scenografie pentru spectacol - un cadru compus din zidărie părăginită și lemn mărunțit, de un roșu intens, așternut pe jos, din care răsare un desiș uscat ale cărui „luminișuri” servesc drept locații pentru jocul actoricesc - se întinde în fața noastră ca o locație plină de simbolistică. 

Aici, regizorul pune în scenă o aparent tipic românească „boală de familie”, receptată cu entuziasm de un public român tânăr intelectual și însetat de cultură, care cunoaște și înțelege atât limbajul în care a tradus Alice Georgescu, cât și, probabil, problemele cotidiene prezentate, pe care însă adesea le respinge manifestând o lipsă de toleranță.

Fascinează tablourile tridimensionale create de Radu Afrim, care este și un excelent fotograf. Anostul, plictiseala, dialogurile care nu reușesc să stabilească efectiv o comunicare, sunt înglobate în spațiul colorat și dau sentimentul că se nasc permanent tablouri noi, vii. Aici, cotidianul, mizeria și cei care vegetează în ea sunt transformate într-o minunată operă de artă completă, compusă din culoare, acțiune și zgomote:  murdăria are o culoare, plictiseala un nume, un puzzle elaborat, care ilustrează orientarea regizorului, scenografiei și actorilor spre realitatea socială și spre cotidian, pentru a crea din acestea un nou frumos. Nu degeaba versiunea lui Afrim nu se sfârșește cu moarte și haos. Aici, viața străzii se ridică precum o pasăre Phoenix din cenușă transformându-se într-un tablou viu colorat, emoționant, pe care Afrim îl pune în scenă în toate piesele sale și pe care îl captează mereu fotografic.

Aceasta duce cu gândul la Pier Paolo Pasolini, care s-a simțit întotdeauna legat de mediul suburban italian, pentru ai cărui hoți, prostituați și criminali mărunți a manifestat simpatie. Iar aceste aspecte le regăsim ani mai târziu în realitatea României.

În timp ce Pasolini a dezvăluit Italiei de atunci într-un limbaj șocant de realist și radical ipocrizia societății italiene postbelice și a ridicat un monument eroilor săi suburbani, Afrim rămâne mai general, multinațional, și aduce omagiul unei categorii sociale marginalizate, care se extinde cu o repeciziune extraordinară. Asemeni lui Pasolini, Radu Afrim tratează imposibilele posibilități ale relațiilor interumane. Însă eroii săi „bine proporționați” îi aparțin lui. El ni-i dăruiește sub formă de imagini, noi îi putem privi și putem pleca acasă cu aminitirea.

Ajuns aici, sunt deosebit de bucuros să subliniez însă o dată importanța regizorului și a Teatrului Național Timișoara pentru România și pentru Europa. În următoarele săptămâni, timp de 11 zile consecutiv, această piesă va fi prezentată la Teatrul Odeon din Paris și sunt sigur că va fi foarte apreciată. Acest lucru este cu atât mai important, cu cât astfel România transmite din nou o impresie pozitivă spre Europa, un obiectiv pe care îl urmăresc de mulți ani în activitatea mea și în materialele publicate, atât prin intermediul organizației KulturForum Europa, cât și în calitatea mea de jurnalist.

Dacă subiectele abordate de Pasolini, execuția tehnică, distribuirea unor amatori proveniți din mediul ilustrat sunt considerate a fi o contribuție importantă adusă neorealismului italian, Afrim ne oferă tablouri colorate ale neajunsurilor sociale, care se regăsesc sub forma aceasta aproape pretutindeni în Europa unei lumi tot mai globalizate, pe care „creatorul de teatru” român o prezintă într-un mod extrem de individual. El creează prin imaginile sale scenografice basme minunate, dulci-acrișoare, pune în scenă tablouri europene pe care le-am putea regăsi la Napoli, Marsilia, Manchester,... și în cartiere muncitorești de la marginea multor altor mari orașe, inițiază interacțiuni interculturale, generează o sensibilizare interculturală, promovează competența emoțională prin intermediul unui mesaj multicolor de toleranță, acceptare și diversitate în România, pentru compatrioții săi și pentru Europa.  


Dacă politicienii străini observă (cum a făcut-o de ex. de curând Günther Oettinger, primul ministru al landului Baden-Württemberg) că „pleacă acasă cu o impresie bună" și „că au simțit o atmosferă de început de drum", atunci putem găsi aici, în Timișoara, la Teatrul Național Timișoara și la regizorul Radu Afrim, rădăcinile fundamentale ale acestor declarații. România este „o țară mare cu șanse mari”, însă pentru dezvoltarea infrastructurii mai trebuie făcute multe, pentru ca țara să se alinieze defintiv la Europa, spune Oettinger cu privirea ațintită asupra încă insuficientei dezvoltări a rețelei de autostrăzi. Procesul este încă lent, dar duce „în direcția bună”. Acesta este scurtul verdict al unui politician. 

Însă nici țara care este România și nici Timișoara nu se rezumă la atât; politicianul abordează aspectele exterioare ale infrastructurii fără a lua în considerare background-ul socio-cultural necesar.

Reușind să vadă dincolo de aceste aspecte, KulturForum Europa lucrează permanent la ideea „Europa în mediul rural”. Acolo se face Europa. În capul cetățenilor este creată Europa. Sunt multe de făcut pentru a combate frica de ceea ce este nou, străin, pentru a deconstrui prejudecăți, pentru a avansa puțin pe calea spre toleranță și acceptare.

Și iată că am ajuns din nou la Timișoara, domanelor și domnilor. Anul trecut, am avut ocazia să privesc și să aflu ce se creează în Timișoara din punct de vedere cultural și artistic, cum se împletesc aici, în vestul României, ițele europene. Regiunea este una foarte deosebită. 

Știm cu toții cum, plecând din acest loc, teatrul, s-a răspândit ideea de libertate. Însă și ideea unei conviețuiri multiculturale este fundamentată aici de 400 de ani, o realizare europeană de care puteți fi și trebuie să fiți mândri și care în multe țări europene nu a reușit nici pe departe într-o asemenea măsură - în ciuda eforturilor. (Noi am eșuat până acum în Germania în ce privește multiculturalismul; se fac eforturi foarte mari în acest sens).

Vă rog foarte mult să nu uitați acest lucru și să fiți mândri de acest exemplu pozitiv al României – un model pentru comunitatea noastră europeană - și să păstrați, să întrețineți și să extindeți această formă de conviețuire socială.

Și iată-ne ajunși din nou la Premiul Cultural Europa 2009, distincție acordată pentru o realizare care nu trebuie să fie originală, însă indispensabilă pentru ideea europeană pe drumul spre o casă europeană comună. Diferența față de alte distincții europene constă în privirea orientată înainte. Se disting idei și realizări care nu sunt finalizate și a căror importanță stă în aspectul orientării spre viitor.

Am acum onoarea și bucuria personală să înmânez Premiul Cultural Europa 2009 lui Radu Afrim și Teatrului Național Timișoara cu întreaga sa echipă, Timișoarei și cetățenilor români, vecinii noștri europeni în casa europeană comună, vecini despre care dorim să mai aflăm multe. Merită efortul să ne cunoaștem și să învățăm să ne apreciem reciproc. Cei distinși vor lucra în continuare în această direcție, știu asta; și aș dori să vă invit și pe dumneavoastră cu toții să o faceți la rândul dumneavoastră.

Doamnelor și domnilor, în timpul ultimei mele vizite în octombrie 2008, o piesă pusă în scenă de regizorul Radu Afrim a fost interzisă în estul României. Tocmai această piesă și Radu Afrim sunt nominalizați la premiul național pentru cea mai bună piesă și cel mai bun regizor.  Un semn îmbucurător de la București, care ne dă speranțe.

„România are mai mult de oferit... - apecte pozitive din noua țară membră a Uniunii Europene”

Premiul Cultural Europa 2009 se decernează anul acesta României

Stimați oaspeți, în acest context, ca simbol al diversității europene, organizația KulturForum Europa îi distinge cu Premiul Cultural Europa 2009 pe regizorul Radu Afrim și Teatrul Național Timișoara pentru serviciile lor ca ambasadori culturali care, în această calitate, au depășit granițele naționale și barierele cultural-istorice dintre Est și Vest în Europa și au evidențiat contextele sociale din România și din Europa în ansamblul lor.


Translated by Gabriela Ioja


Back